Sweetdecadence’s Weblog

Si Dumnezeu creeaza lumea, nu asa cum o vedem astazi, nu asa cum o modelam astazi. El incropeste o fecioara nestiutoare, candida si ingenua lasata prada vietatilor irationale. Imensa lume e ca o lumanare ce asteapta sa fie aprinsa, ce tanjeste sa arda, sa se consume, sa se stinga. Continuarea e banuita: apare omul, creatia suprema, cumul de spirit si ratiune si carne. Insa chiar si in Edenul prim singuratatea e o povara prea grea.Asa ca Atotputernicul, intocmai ca un artist mistuit de flacara imperfectiunii propriei creatii, desavarseste galactica lucrare cu un strop de feminin, cu ea. Pornesc cei doi pe cararile luminate ale Paradisului, printre pomii roditori si sfarsesc prin a gusta din cunostinta si constiinta.

O, crunta cadere! Sa pasesti pe pamantul inert, nemaculat de nicio traire, de niciun sentiment, de niciun fior. Insa fecioara candida ramane imbatata de melancolia, de tristetea celor doi damnati si gusta cupida din durerea lor, pierzandu-si inocenta in patul durerii. Desigur ca dupa primii doi, apar si restul oamenilor si buni si rai, si tristi si veseli. Se devoaleaza bucuria, fericirea, multumirea. Numai ca sedusa fecioara inca tanjeste dupa acea prima experienta in bratele durerii, dupa voluptatea animalica de la inceput. Fericirea o plictiseste, e monotona si searbada insa durerea…ah,durerea….Durerea o inalta. Asa porneste jocul tristetii, supliciul omenesc, din dorinta unei trecute fecioare masochiste.