Sweetdecadence’s Weblog

Sa curga aprilie in golul parazitar al brume-mi de viata…

Si s-ar putea ca maine sa dispara in incertitudinea lui azi. Si atunci te vei intoarce la azi, descoperind ca azi nu ai existat pentru mine, nici eu pentru tine…

Fii fericit, copile, printre randurile oamenilor mari ce misuna in lanturi calcand peste zambetul tau.

Sa am pardon pentru indrazneala de a ma prezenta asa in fata ta. Sa imi fie iertat necugetatul gest de a astepta o minima indurare pentru o durere nenumita pe care nici eu nu o pricep, nici tu nu o compatimesti… Ce dracu’ sa mai astept de la mine?

Recunosc inca o data ca sunt o fire indragostita de plenitudinea viciului. Nu grade, nu decari, ci ore ce omit iluziile acceptarii unui destin vizibil gratificant…

Hope

Urasc bilanturile de orice natura caci pornesc de la premisa ca orice are o valoare si poate sa fie asezat pe o scara ierarhica…De fapt, nu reusesc sa vad care ar putea fi etalonul de masura pentru tristete sau durere sau dezamagire sau furie sau stres. Istoria inghite inca un an, memoria incorporeaza amintirile si ma trezesc in fata acelorasi obsedante probleme pe care in ianuarie le priveam cu speranta, dar care in decembrie ma joaca in picioare.

Sa aruncam la cos 2007 increzatori in vivacitatea lui 2008. Ce imi doresc de anul nou? Nu cont bancar in Elvetia. In niciun caz masina cu 12 cilindri. Nu vila in Pipera. Nu telefon ultimul tip. Nu 10 pe linie in carnetul de note. Nu dragostea incuiata in niste ochi negri. Nu kilograme in plus sau in minus.

VREAU UN RUCSAC!!! sa arunc in el minimul necesar si sa plec. Tinta: Irlanda, India, Egipt, Rusia. Un an sa nu ma vedeti si sa nu mai auziti de mine si eu sa nu va vad si sa nu aud de voi (sa respectam intocmai principiul simetriei). Si sa ma plimb si sa privesc si sa ma gandesc la ce vreau eu sa fiu, ce pot sa fiu, la faptul ca e incorect ca la 20 ani (spre 21) sa gandesti negativ si pesimist… Si sa ma intorc in 2009 alta…Dar problema ramane: la ce ma mai intorc?…

Asa ca: Dragul meu 2008, te astept in monotonia ta…

Ucigator de trista ramane atarnata

Scaldand negrele valuri

Cu sumbra-si-ndurerare,

Clipita masinala,

A eului stupoare.

Imi cer scuze ca sunt. Existenta mea, se pare ca este o pata pe irisul tau imaculat, decent, pur, neafectat de abjectia lumii. Zamislirea ta, careia i te substitui se scuza pentru unicul motiv ca nu este ceea ce ar fi trebuit sa fie: o fantosa. Imi pare rau ca mai vad, ca mai aud, ca mai simt senzatii repetate si vomitate si rasturnate si aberante. Imi pare rau ca hazardul sau destinul dirijat te-a gasit pe tine ca patron al faramei mele de existenta. Regret ca iti vad privirea in privirea mea si mersul in mersul meu si mainile in mainile mele. Nu doresc sa te mai vad, sa te mai aud, sa iti mai ascult elucubratiile, ineptiile, ironia, handicapul pe care mi-l azvarli in carca intocmai ca pe o povara. Nu mai vreau sa te vreau venind, sa iti aud pasii si sa penetreze aerul pe care il respir vibratiile vocii tale cretine. Imi pare rau ca te-am ucis azi, dar mult mai rau imi pare ca m-am ucis azi.

Ma cheama povara

In imnuri ucise,

Cantate stangaci

De angeli in timp.

Ma cheama si lutul

Mancandu-mi sarutul,

Stropindu-mi placerea

Si inghitind necunoscutul.

Ma cheama sfasiere

Si caut in toate

Liant de eczeme

Si-un strop de putere.

Stupefiati de noua masina a vecinului chelios si gras de la 4, intimidati de zerourile contului din banca al companionului din biroul mic, dar “primitor”, infrigurati datorita umbrei de la vila verisorului infinit mai prost, dar incomensurabil mai norocos, ne condamnam soarta sau tara (“De ce trebuia sa ma nasc in Romania?”) sau politicienii sau divinitatea sau ce mai gasim pe langa tufisul din spatele blocului unde la ora 6 fix cainele pechinez pur sange se usureaza zgomotos. Nu ne permitem casa de vacanta la Predeal, nu ne permitem nici macar vacanta, dar apoi casa. Sportul favorit e clatitul cu privirea la geamurile firmelor “mari”, unde un sacou costa cat salariul pe un an. Cand progeniturile prea pretentioase ajung acasa imbuibate cu fitzele de la scoala si ne cer:”telefon cu camera foto de 2 mp, zoom 4x, mp3 player, card de 1 gb”, le raspundem frustrati: “Nu ne permitem”.

Corect: nu ne permitem toate astea si inca multe altele. Nu ne permitem nici macar ce ne-am putea permite. Nu ne permitem sa o bruscam verbal pe centenara rurala la slujba pascala cand exclama de se clatina universul: “Vai,mama,ce te-ai ingrasat”, pentru ca la 2 metri departare o alta creatura impovarata de decenii sa exclame: “Pft, dar ce-ai slabit”. Nu ne permitem sa ripostam atunci cand gestionara de la alimentara de la colt ne da bomboane expirate in loc de rest pentru a mia oara. Nu avem tupeul sa ridicam capatana revoltata cand imbecilul de sef cu burta de gravida ne ameninta cu concedierea fiindca l-a prins aseara nevasta cu amanta si nu mai gaseste alt fraier pe care sa isi verse nervii. Nu indraznim sa ii spunem sotiei ca s-a uratit in ultimul timp, ca ar trebui sa lasa aerele de adolescenta neinteleasa si sa inceapa sa creada ca oglinzile nu mint. Ne lipseste curajul si puterea de a spune intr-un autentic limbaj romanesc: “Imi bag picioarele”.

Liniste, bat clopotele!!! Le auzi? Raspunde!!! Raspunde, de ce taci? Sau mai bine taci…E un sunet metalic, ce imi cutremura intreaga fiinta, imi raneste timpanul…Si de la sunetul ala blestemat porneste totul: tacerea mea si tacerea ta, durerea ta si nepasarea ta. De ce taci? Ma lasi singur cu gandurile mele ce se succed intr-un ciclu infinit sugrumandu-ma. Trebuia sa ma lasi sa dorm in haos, nu sa ma definesti, sa ma individualizezi, sa ma compui precum un diletant se joaca cu o foaie alba pe care o pangareste si apoi o arunca la cos. Esti un Pygmalion prost, stiai asta? Cati ti-o spun pe secunda? Ah…secunda…timpul…durerea…Si toate trec si iata, priveste copilul pribeag cum se intoarce la tine, catre tine, in tine. Are fata livida si ochii goi si pe buzele lui stau suspendate,aburinde panseuri pe care nu a mai avut sansa sa le imbrace in logos. Pe chipul lui sta imaginea ta. Ma uit la el si simt cum privesc in maretia ta care nu e maretia mea…Eu nu am maretie…Eu sunt doar decadenta si cadere, sunt imaginea ta intr-o oglinda ce deformeaza si urataste si distruge.

Si Dumnezeu creeaza lumea, nu asa cum o vedem astazi, nu asa cum o modelam astazi. El incropeste o fecioara nestiutoare, candida si ingenua lasata prada vietatilor irationale. Imensa lume e ca o lumanare ce asteapta sa fie aprinsa, ce tanjeste sa arda, sa se consume, sa se stinga. Continuarea e banuita: apare omul, creatia suprema, cumul de spirit si ratiune si carne. Insa chiar si in Edenul prim singuratatea e o povara prea grea.Asa ca Atotputernicul, intocmai ca un artist mistuit de flacara imperfectiunii propriei creatii, desavarseste galactica lucrare cu un strop de feminin, cu ea. Pornesc cei doi pe cararile luminate ale Paradisului, printre pomii roditori si sfarsesc prin a gusta din cunostinta si constiinta.

O, crunta cadere! Sa pasesti pe pamantul inert, nemaculat de nicio traire, de niciun sentiment, de niciun fior. Insa fecioara candida ramane imbatata de melancolia, de tristetea celor doi damnati si gusta cupida din durerea lor, pierzandu-si inocenta in patul durerii. Desigur ca dupa primii doi, apar si restul oamenilor si buni si rai, si tristi si veseli. Se devoaleaza bucuria, fericirea, multumirea. Numai ca sedusa fecioara inca tanjeste dupa acea prima experienta in bratele durerii, dupa voluptatea animalica de la inceput. Fericirea o plictiseste, e monotona si searbada insa durerea…ah,durerea….Durerea o inalta. Asa porneste jocul tristetii, supliciul omenesc, din dorinta unei trecute fecioare masochiste.

Un noi prafuit si calcat in picioare de voi sau tot noi,
Un noi instinctual si animalic ce ne poarta mai departe de noi,
Un noi absent tocmai in noi,
Un noi hapsan ce se automutileaza,
Un noi ce se infrupta din propria decadenta,
Un noi muribund, infect si scabros, un simplu starv,
Un noi ce se estompeaza in eu si restul
Asta suntem noi.